Citisem undeva că fericirea înseamnă să te bucuri de fiecare zi, câte o zi pe rând. Și să-i prețuiești pe ăia de-i iubești. Și să le oferi timp.
Nu știu voi, dar mie așa-mi place să îmi împart timpul cu femeia asta grozavă care nu mi-e numai mamă ci și cea mai bună prietenă, de nu vă imaginați. Abia aștept să plecăm în următoarea aventură împreună, fiindcă suntem trăznite și ne potrivim la drum.
A fost o vreme când toți aveam impresia că nu e chiar așa de cool să călătorești cu mama. Adică hai să fim serioși, asta se face când ești copil. Când crești vrei să pleci cu iubitul/iubita, cu prietenii, cu gașca, cu oricine numai cu părinții nu, fiindcă parinții sunt plictisitori și anoști. Nu știu cum sunt ai voștri dar ai mei au fost mari iubitori de drumuri și natură.
Una din primele vacanțe pe care mi le amintesc este cea de la Făcăeni unde am mers cu mama, tata și cortul. Nu știu cum am ajuns acolo, în mijlocul pustietății dar îmi amintesc că mama s-a speriat de o pasăre cu ochi mari care a poposit noaptea pe sfoara cortului, tata a căzut în Dunăre la 4 dimineața când își verifica sculele de pescuit, iar eu dansam în pielea goală în jurul focului, intonând de zor ”Ai spart oalele și-ai mâncat sarmalele” ca un adevărat indigen negru și sălbatic ce eram. Și-mi mai amintesc de un nene care venea cu barca și ne aducea lapte. În rest, o săptămână doar noi și natura dimprejur.
Și mai am câteva amintiri cu mine în dulap la munte făcând scântei cu cremenele, cu vacuța Pruprunel de la care luam lapte zilnic la Poiana Țapului, cu trasee de munte, poze pe film cu mine și tata într-un câmp cu flori, cu salamandre și cu cioroiul de la care bei apă. Una peste alta, vacanțele cu părinții mei au fost orice altceva decât anoste.
Timpul a trecut, tata s-a mutat (la început în altă casă și apoi în altă lume) dar mama a rămas aceeași călătoare bucuroasă. Câteva vorbe despre minunea asta de om nu am cum să vă spun, că ne lungim. Încerc totuși să rezum așa: e cel mai inteligent emoțional om pe care îl cunosc, bate la fundul gol toți trainerii de parenting fiindcă ea a știut să pună teoria lor în practică pur intuitiv, mi-a fost mamă și apoi prietenă (în ordinea asta), mi-a oferit timp, spațiu, încredere (reciprocă) și a fost modelul meu uman toată viața mea fiindcă a avut grijă de ea și bucuriile ei și eu nu am simțit-o vreodată sacrificându-se pentru binele meu. A plecat în vacanțe fără mine, prin adolescența mea și când m-a părăsit primul iubit m-a luat cu ea două săptămâni de traseu cu cortul prin țară( iubitul ei de atunci nu a avut nimic de obiectat) iar acum mă bucur de traseele pe care le știe și pe care le vizităm împreună (fiindcă niciuna din noi nu mai are iubit :)) ). E frumoasă și bună și caldă și înțeleaptă și e cel mai mișto om! (prietenii mei pot confirma, nu degeaba îi zic mama Lena)
Acum 3 ani când m-am despărțit de iubitul meu cu care locuiam și m-am întors acasă la mama (ce tragedie), am decis să scap de anxietate și să plec undeva. Și am plecat în Sicilia în luna Iulie ,cu mama, pe motiv că ăsta va fi cadoul meu de ziua ei. Anul următor am mers la Balcik. Tot de ziua ei. Și uite așa am decis ca o dată pe an, indiferent de context și viață, să plecăm o săptămână doar noi două undeva. Nu contează că e sau nu ziua uneia dintre noi, am hotărât ca în loc să dăm banii pe lucruri de care nu avem nevoie, să ne oferim timp și experiențe.
Cred că e important să fii compatibil cu omul cu care călătorești. Noi de exemplu, nu depindem mereu una de alta. Suntem ființe independente și chit că ne iubim (dar mai ales de-asta), ne oferim spațiu. Ei îi place la finalul zilei să stea undeva afară (grădină, terasă, balcon), să fumeze, să bea o bere și să citească sau să facă rebus. Mie îmi place să editez poze sau să dorm sau să citesc tolănită-n pat. Uneori stăm la povești și ne îmbătăm împreună fiindcă afară e frig și noi râdem întruna și nu simțim când ne ia țuica de cap (poveste adevărată de la Avrig).
În Malta am făcut trasee separate la Comino Island fiindcă ei îi e frică de înălțime iar eu sunt exploratoare. Așa că ne-am dat o oră și un punct de întâlnire și fiecare și-a văzut de treabă. Uneori eu obosesc și sunt ciufută și atunci ea știe să mă lase în pace și să mă tolereze până mănânc (viața e mult mai simplă cu stomacul plin). Alteori tot eu sunt agitată la drum lung și necunscut și ea-mi zice senin ”Nu te stresa. În cel mai rău caz, nu găsim drumul, ne pierdem, ne cazăm în altă parte și aia e. Descoperim ceva nou!”.
E haioasă că mereu ia pachet de drum chiar și când îi spun să nu o facă fiindcă nu vreau să car aiurea lucruri. Ghici cine mănâncă pachetul inutil atunci când devine ciufut. Right! :)) Nu stăm niciodată pe facebook (mama nu are internet, nici calculator și refuză categoric să-și prindă urechile în el) sau telefoane. Cârcotim în schimb de orice, râdem ca nebunele în aeroport (fiindcă avem emoții de zbor amândouă), negociem trasee de vizitat și nu ne grăbim nicăieri niciodată. Suntem împreună! Avem timp! Ne oferim timp!
La finalul zilei poate că ăsta e secretul fericirii. Timpul pe care ți-l oferi cu oamenii pe care îi iubești. Și el nu se dă mâine, peste o săptămână, de Crăciun sau cu ocazii deosebite. Timpul se dă acum. Acum când îl ai. Părinții vor timp, copiii vor timp, iubiții vor timp, prietenii vor timp. Chiar dacă unii nu știu cum să-l ceară, toți avem nevoie de el. Timp și iubire. Asta e!
Ție cu cine îți place cel mai mult să călătorești? Dă-mi un strop din timpul tău și hai să facem un schimb de impresii.
Hai să avem drumuri bune!
Rucsac-cu-hamac 